Ultimul targ si prima rochie de mireasa

Primavara asta frumos mirositoare de cateva zile mi-a cam amutit simturile rationale, ca altfel nu-mi pot explica nici acum, a doua zi, de ce si cine m-a impins sa vizitez ultimul targ de mariaj al anului. Dupa ce am refuzat sa imi fac cont pe miresici.ro si sa bat agentiile de nunti sau chiar restaurantele de gen, am facut o concesie cu mine si mi-am indurat o ora sa bat cortul in care erau expuse bijuteriile nuptiale la care toate femeile viseaza: rochile de mireasa. Nestiind ce o sa patesc.
Marturisesc ca mereu mi-a fost frica de rochia de mireasa clasica, de printesa in care te impiedici si pe care toata lumea te calca. Albul nu ma caracterizeaza iar untul pare ca mi se potriveste. Totusi, pentru ca urmeaza sa ne luam cu patalama, am zis sa intram un pic in rol. Prima, eu. Asadar, mi-am luat prietena M. si am purces spre targul de mariaj.
Imagine: gratare de porc si mici, fumul aferent care se ducea peste cea mai mare rochie de mireasa expusa pentru cartea recordurilor, 2 limuzine imense, mese incarcate cu fete de masa stralucitoare si multe bijuterii, femei imbracate in rochii de mireasa si barbati in costume.
Concesia merge mai departe si intram, desi inima zicea altceva. Intram, ne facem loc, suntem bombardate cu carti de vizita, cataloage, promotii, discount-uri, idei, propuneri.
Ajungem la sectiunea rochii. Cata frunza, cate rochii. Toate la fel. Mi se nazare sa probez una, oricare, numai sa imi dau seama daca imi trebuie rochie din asta, lunga, sau nu.
Aleg una, o frumoasa dintre urate. Culoarea untului turbat. Intreb de ea si ea ma cauta, cel putin asa mi-o prezinta vanzatoarea, care ma ia deja la pertu. Ma impinge spre cabina de proba, incearca sa ma dezbrace si sa imi vare rochia peste cap. Eu, pudica cer sa fiu lasata sa ma dezbrac singura. Ea insista, in gura mare si a targului, eu nu si nu, ea imi declara ca ii plac barbatii si cu asta imi inchide gura. Ma urca in niste pantofi urati si cu doua numere mai mari, imi baga rochia pe cap, imi potriveste fustele, imi leaga corsetul si ma impinge spre oglinda, spre deliciul celorlate miresici care asteptau la rand, inlacrimate de emotie sa ma vada. Lumea aplauda, vanzatoarea imi scoate sutienul, ca cica nu da bine , o miresica imi zice ca sunt superba, o alta se intreaba cum i-ar sta, caci ea are sanii mult mai mari, mama ei ma pipaie, sa simta materialul. Cand in sfarsit am avut curaj sa ma uit in oglinda, mi s-a facut rau, cald, cu greata si sila de toata mascarada din jurul meu. Nu eram eu, eram o papusa de care tragea toata lumea. Mi-am cerut scuze si am inventat ca nu ma reprezinta, am dat rochia jos in 3 secunde, m-am imbracat, singura, si am plecat mancand pamantul. Imi amintesc doar sa ca in timp ce incercam sa ies din cortul hidos, am auzit-o pe gazada targuui, urandu-ne, noua, miresicilor, sa ne gasim cea mai frumoasa rochie. Ala a fost momentul in care mi-am dat seama ca nu voi fi miresica miresicilor si ca trebuie sa-mi redefinesc conceptul de nunta. Vorba lui Dedi, luam un trening nou si ne descurcam cumva.