Nasterea lui Luca: versiunea hormonata

De cand s-a lasat de muzica, sotul s-a apucat de scris. Scrie aici despre experienta lui de proaspat tatic, despre viata in 3 si sper sa scrie si despre frustrarile noii lui vieti pentru ca si astea fac parte din peisaj. Si pentru ca a povestit deja cum a trait nasterea lui Luca, m-a conjurat sa ma apuc si eu sa o pun pe hartie, ca prea m-am fofilat, vreme de 5 luni jumate.

N-am avut puterea sa scriu pana acum despre cum s-a nascut Luca pentru ca, trebuie sa recunosc, a fost si inca mai este o trauma. Una de care sper ca ma voi trata cumva punand-o pe hartie. N-a fost o nastere de vis, nici una cu complicatii, dar dupa o sarcina "intr-un picior", frumoasa si usoara, "planuisem" sa nasc natural, fara medicatie si un pic romantat. Deci, intr-o ureche!
Dupa 2 travalii false, in saptamana 39 am decis ca trebuie sa ma relaxez, mi-am proptit bagajul in cui si in week-end-ul de dinaintea nasterii am fost la concertul sotului, ca o floricica, am dansat si petrecut pana la 2 dimineata. Spuneam oricui care ma intreba daca mai pot si cum inca pot dansa cu o burta asa de mare, ca abia astept sa il aduc pe lume pe Luca in cel mai natural mod cu putinta si ca nu imi este frica de nimic. Facusem din nasterea naturala un scop si nici prin cap nu mi-a trecut sa ma interesez despre procedura chirurgicala numita cezariana pentru ca mie nu mi s-ar fi putut intampla. In cel mai rau caz as fi acceptat o epidurala, dar nici cu asta nu eram total convinsa. Eram setata pe o nastere condusa de hormoni si de mintea care imi va ajuta corpul sa duca la bun sfarsit ce incepusem cu aproape 10 luni in urma.  A doua zi am cumparat carut si dupa o ora de plimbat la cumparaturi dadeam semne suspecte ca nu mai pot de oboseala. Seara, m-am ciondanit cu Dedi care voia la bere, proclamandu-mi ca sigur va fi ultima sambata in 2 si ca tre sa profitam, eu, mai vehementa ca niciodata, n-aveam putere sa ma misc prin casa si starea de fapt era cam dubioasa. Duminica, Dedi evadeaza intr-o excursie cu bicicleta, prima din an dupa toate zapezile, eu raman sa ma odihnesc: eram varza de 2 zile, fara vlaga, dar puneam totul pe seama noptii pierdute la concert. Pe seara ma apuca o stare ciudata, cu dureri difuze despre care nu i-am mai spus sotului ca sa nu il panichez. Deja se panica la orice contractie nedureroasa si ma bombarda cu sms-uri si telefoane cand era plecat, sa se asigure ca sunt bine si nenascuta. Totusi,  simteam ca nu mai duc sarcina mai mult de 2 zile, dar aveam chef sa ies cu fetele a doua zi, asa ca mi-am planificat pentru ziua de luni un pranz in oras.
Cu gandul asta m-am bagat in pat rugandu-l pe Luca sa mai stea un pic. Pe la 3 jumate dimineata m-am trezit in niste cutite fine invartite in spate. Nu le mai simtisem, asa ca mi-am zis ca n-ar strica sa le cronometrez. Intre timp, ma gandeam cu ce o sa ma imbrac la pranz, daca am udat florile si daca oare o sa prind piesa aia de teatru saptamana asta?! Dupa 10 minute, alte cutitase. Si tot asa timp de 2 ore, la interval de 10 minute. Se facuse 5 jumate si nu stiam daca sa il trezesc pe Dedi sau sa mai cronometrez. N-avea sens sa il alarmez, mi-am zis, si macar unul din noi sa doarma, ca cine stie daca si asta o fi vreun travaliu fals. Totusi, eram in saptamana 39 si 4 zile, putea sa se intample orice. Contractiile nu erau deloc simple, unele erau foarte dureroase asa ca prima parte de travaliu mi-am petrecut-o strangand in dinti perna si asteptand. Din jumate in jumate de ora eram la toaleta,  nu mi se rupsese apa si nici urma de dop gelatinos, asta pana la ora 7, cand facuse si Dedi ochi, aveam certitudinea ca nu ne mai jucam si acus o sa fim 3 asa ca l-am rugat sa nu plece inca la serviciu. De la ora 7 jumate pana pe la 9 jumate cand am decis sa anuntam parintii am petrecut impreuna o serie de contractii al naibii de dureroase, n-aveam chef de mancare, de vorba, de alinturi, de nimeni si de nimic. Intervalul de contractii era de 7-8 minute, cu o intensitate de 40 de secunde, stiam ca mai puteam sta ore bune acasa, dar ceva m-a impins sa ma grabesc catre spital. Probabil ca frica de necunoscut, durerea, m-au alarmat si m-au grabit. Aici a fost prima greseala. Trebuia sa mai fi stat inca vreo 2, 3 ore.
La ora 11 eram deja la spital, mi-am sunat doctorul care mi-a confirmat inceputul de travaliul si o dilatatie de doar 2 cm. Cine a trecut prin travaliu stie cat de de dureros un control ginecologic si abia atunci, pe masa de examinare am realizat ca poate ca nu sunt asa de viteaza. Doctorul mi-a pregatit fisa de internare si m-a avertizat ca va fi plecat cateva ore din spital, dar ca pe la 3, 4 o sa se intoarca sa ma verifice si ca oricum nu crede ca voi naste in cateva ore. Nu mi-a pasat prea tare atat timp cat m-a asigurat ca nu voi primi nicio perfuzie si ca ma va lasa sa imi duc travaliul natural. Intre timp, ma duc sa ma schimb intr-o camasa a spitalului si abia cand m-am vazut in oglinda cum arat m-a busit plansul. L-am inecat pentru ca trebuia sa fiu tare, sotul deja era galben de ingrijorare si nu avea sens sa il panichez pentru o treaba pe care trebuia sa o fac singura. A doua greseala. Nu trebuie sa fim singure in timpul travaliului, partenerul poate fi un ajutor imens pentru psihicul unei gravide in durerile facerii.
Pana sa intru in sala de travaliu am petrecut impreuna pe holurile spitalului inca o contractie, apoi l-am trimis repede la serviciu sa isi ia concediu, mai mult cat sa nu ma vada ca ma topesc de frica si inainte sa intru pe usa salonului m-am intors spre el, moment in care am stiut ca de aici incolo sunt singura, eu si bagajelul meu, si m-a apucat o stare de jaleee si un tremurici de emotie de numa-numa.
Ajung in sala de travaliu unde gasesc doua fete, mai mici decat mine ca varsta, urmeaza sa aflu ulterior, dar destul de puternice, care gemeau si care asteptau sa vina "sa le mai controleze si pe ele cineva". Eu, fortat de zambitoare incerc sa fac conversatie asta cat mai puteam, caci inca aveam contractii suportabile care se desfasurau la 6 minute. Ele, fara nicio vlaga, baiguiau cate ceva, si apoi, timp de cateva ore am devenit surate intr-ale nasterii de ajunsesem sa ne incurajam in timpul contractiilor, iar intre ele sa mai si glumim despre cat de puternici vor fi baieteii nostri. Parca ce poti vorbi in momente din astea?
Era ora pranzului si durerile erau suportabile atat timp cat puteam sa ma plimb, sa urc scarile de pe hol si in niciun caz sa stau culcata. Pe la ora 1 sunt chemata la control, acelasi control dureros si inuman, si, desi aveam contractii la 3 minute, dilatatie ioc! Tot 2 cm, tot degeaba. Aveam deja 10 ore de travaliu si niciun semn de copil. Avea sa urmeze o zi lunga, asa cum mi-a prezis una dintre asistente care ma alinta cu apelative de genul "iubita mica", "draguta" si care se minuna de cat sunt de mica de inaltime pentru ce aveam eu de gand sa fac: un copil de peste 3 kg.
Planul avea sa fie astfel: sa imi injecteze un mialgin care sa accelereze dilatatie, dar care sa imi mai ia si din dureri. A treia greseala a fost ca am zis da, orbita si amortita deja de niste contractii foarte dureroase care imi taiau reasiuflarea. Si asta a fost prima piesa de domino care a dus la pierderea mizei. Intre timp, isi face aparitia si Dedi, emotionat ca poate sa ma vada si sa stea cu mine, dar foarte mirat de starea in care m-a gasit: un pic halucinogena de la mialgin, fara vlaga, cu o privire in ceata sau mai bine zis tampa si cu miscari lente pe contractii. Nu stiu cand au trecut 2 ore de petrecut impreuna, stiu doar ca la ora 5, la urmatorul control dilatatia stagna. Incepusem sa ma panichez, sa plang de durere si sa caut solutii. Medicul meu nu venise inca, medicul de garda si pleiada de asistente incercau sa ma convinga ca nu voi naste in acea zi, eu eram in ceata totala. Eu ce fac cu copilul daca nu vrea sa iasa? Cat mai stau asa, imi puneam intrebari in timp ce urcam scara dupa scara si cronometram contractiile care devenisera insuportabile.
La ora 6 jumate am cedat nervos si am cerut ceva pentru durere, si mi s-a dat un calciu care sa accelereze de fapt dilatatia care era de 3 cm. Tot putin, tot insuficient ca sa il pot naste pe Luca. Am fost imediat dusa in sala de nasteri unde am fost conectata la niste aparate ca monitorizau copilul si tintuita acolo pret de o ora si ceva, telefonul il uitasem in sala de travaliu, eram singura si izolata de sot, care intre timp intrase in panica ca nu mai dadeam niciun semn. Noroc de o asistenta de care m-am lipit si care mi-a facut "sederea" la aparate mai usoara, care a glumit cu mine, care m-a mangaiat in timpul contractiilor si care mi-a povestit viata ei cat sa ma destinda si sa ma relaxeze. Degeaba, eram intr-un stres nebun ca nu ma dilat, ca nu mi se rupsese apa iar cand medicul meu si-a facut aparitia si mi-a propus sa fac epidurala am rasuflat usurata, crezand ca totul se va termina in curand. Nu mai aveam putere nici sa beau apa, simteam copilul cum se chinuie si el, ii auzeam bataile inimii accelerate si ma rugam sa fie totul bine. Procedura de epidurala mi s-a parut ca a durat o vesnicie, anestezistul, alt glumet, s-a chinuit sa imi infiga acul in spate si a avut rabdare cu mine asteptand sa treaca contractiile, caci acum erau la 2 minutesi  foarteeee dureroase. Ma sinteam de parca m-ar fi calcat trenul, nu mai eram eu, eram o marioneta in mana celor din sala de nasteri: o asistenta imi tinea capul, alta ma tinea de spate, doctorul de maini si anestezistul isi facea de cap cu coloana mea. In 5 minute de la anestezie am inceput sa tremur de imi sareau dintii cat colo, am vomat de doua ori si am simtit nevoia sa imping. Doar ca nu aveam voie pentru ca nici dupa jumate de ora de la anstezie nu m-am dilatat destul. Verdictul: dialatatie 5 cm dupa o ora de la epidurala. Era ora 21.30 si nici dupa ce mi-au fost sparte membranele nu s-a intamplat nimic. La 22.00 medicul ma anunta ca fatul sufera si ca trebuie sa intram in operatie. Tin minte ca i-am dat sotului rapid un sms sa il anunt ca voi intra in operatie, ca am mai vomat o data inainte de a ma miuta in sala de operatii si ca imi tremura corpul de frica. La ora 22.30 intram in sala de operatii, sunt tintuita de maini si de picioare, in fata am corp steril de culoare albastra iar in stanga un dulap transparent in care m-am vazut goala si pregatita de operatie. Mi se face rau, vomit incontinuu, ma apuca un tremurici in glas cand sunt intrebata daca sunt gata, simt cum o alta anestezie imi invadeaza corpul si incep sa plang stins. Timp de 15- 20 de minute imi curg lacrimi fine, aud tot toate intrebarile care mi se pun dar nu pot decat sa baigui cateva da-uri si nu-uri. Era 22:50 iar in momentul in care l-au scos pe Luca am simtit cum cineva cotrobaie in mine, strig ca simt si ca ma doare si incep sa plang in hohote. Cred ca am inceput sa plangem amandoi in acelasi timp, el de suferinta caci se chinuise sa iasa dar nu avea cum, eu de durere si de emotie. Trecusera aproape 20 de ore de travaliu si totul se terminase. Nu m-am oprit din plans timp de 10 minute, nu puteam sa articulez nimic, spuneam doar ca am simtit si ca ma doare. Insa toata durerea a disparut in momentul in care mi l-au adus pe Luca sa il vad si sa il pup. Era mic, cu fata incretita, urla din toti rarunchii iar cand l-am strigat pe nume si l-am pupat pe obraji a incetat, s-a luminat la fata si mi-a servit cea mai frumoasa privire mirata pe care am vazut-o pana atunci. Dupa care mi l-au luat si nu l-am mai vazut decat dupa 10 ore, a doua zi. Dupa alte cateva minute am fost dusa la terapie intensiva unde mare mi-a fost mirarea sa ii vad pe sot si pe socrii mei, nu stiu cum au intrat, cert e ca m-am bucurat sa ii vad si sa constat ca nu sunt singura deloc. Sotul era fericit ca il vazuse deja pe Luca, iar eu ii tot repetam rusinata ca am plans in timpul operatiei si ca mi-e rusine de mine.
Nu stiu ce-a fost in capul meu in noaptea aceea, dar dupa atatea ore de chin trebuia sa ma eliberez cumva si probabil ca hormonii abia atunci se eliberasera, pesemne ca de aici si plansul incontrolabil. Oricum, eram fericita ca il nascusem pe Luca, un copil sanatos si frumos, ca eu eram bine in ciuda planului rasturnat si ca in curand il voi recupera si il voi duce acasa unde vom fi in sfarsit 3. Noaptea a fost lunga, am reusit sa atipesc cateva ore dar nu prea reuseam sa adorm profund din cauza adrenalinei.
Greul trecusem, imi ziceam, de acu incepe frumosul. Si cam asa a fost, doar ca nu stiam ca frumosul asta trebuie si el cucerit cu alte sacrificii si dureri despre care voi scrie separat in povestea primelor 5 zile in 3.