duminică, 11 septembrie 2011

Jumate de an: a mea

Zilele urmatoare avem mare sarbatoare mare in familie: 6 luni de Luca, jumate de an, adica acus un an, durere mare ca bebelusul creste, acus copil la scoala, vai acus se insoara, si mintea poate sa imi zboare si mai si, dar ma opresc aci. Deci, copilul creste si, desi nu stiu cum au trecut primele 6 luni din viata, le cam vad. Pe mine. Asa ca postul asta imi este mie dedicat acum, lui Luca mai tarziu cand va putea citi cum m-au marcat prima jumatate din viata lui. O sa fiu cinica si deloc amuzanta pentru ca sunt tare in urma cu somnul, mai exact in urma cu 6 luni. Urmeaza niste randuri aiurite, dar cam adevarate, insa care nu imi afecteaza viata asa incat sa zic ca ma opresc aici. Stiu ca ce urmeaza este si mai greu, si mai solicitant, cu alte provocari si etape care mai de care. Dar asta e adevarul, mai mult sau mai putin cosmetizat de scriitura. Cine vrea sa inteleaga, va pricepe.
Asadar, ma laud cu 6 luni de alaptat exclusiv, din care 2 horror, cu dureri, rani, plansete, insa cu 4 luni de relaxare, intimitate cu copilul, iar ultimele 2, de-a dreptul seducatoare, pline de comunicare aproape ilicita si unica cu Luca.
Dau raportu' si iscalesc:

Aspect:
- par: dusa este coada deasa, aurie si creata din timpul sarcinii, acu' de cand m-am si tuns si vopsit arat ca naiba, niciodata aranjata, prea putine fire crete si mai mereu par lipsit de forma, stralucire, personalitate. Nasol, rau.
- fata: mereu incercanata, chiar si cand apuc sa ma fardez; mi-am iesit total din mana cu cochetenia si par o zuza, cu fata asudata de la carat copilul in spate; insa, tot el, copilul ma gaseste atragatoare, caci altfel nu stiu cum de imi zambeste si "flirteaza" non-stop cu mine; de sot nu mai zic, fisa postului ii zice sa ma complimenteze zilnic, asa ca nici el n-are nicio problema cu mine, cica doar eu sunt buba in casa. Dragii de ei!
- kilos: cam la fel de dinainte de sarcina, doar ca dispuse altfel si par mai multe; obiectivul imediat e sa dau jos vreo 2 si sa merg la sala sa ma tonifiez ca nu se mai poateeeee; dar candddddd?
- vestimentatia: daca zic ca n-am mai purtat tocuri de vreo 10 luni se intelege ca nici out-fit potrivit lor, nu? deci, sunt pe undeva pe la genul sportivo-dezlanato-shifonato-notsmartcasual.

Stare de sanatate: subreda din toate incheieturile. Un pic adusa de spate, cu o masea cazuta si posibil inceput de paradontoza-de la adapat copilul-, ceva ulcer, niste dureri cervicale, un colecist lenes si niste canale de lapte infundate. Ieiiii me!

Stare psihica: mereu obosita, epuizata, cu cate 5 zile de stare buna urmate de o zi, 2 de picaj emotional. O fi de la hormoni? De la nopti dormite pe apucate?

Stare de cuplu: inca buna, in sensul ca nu apucam sa stam singuri mai deloc, deci nici sa ne certam, deci unde e liniste, e fericire, nu?:)) De semnalat vreo 3 mega certuri in primele 3 luni de parintie despre care sotul nu prea vrea sa scrie in blogul lui de tata sau se face ca le-a uitat? Oricum, noroc de ele ca ne-am mai eliberat energiile negative si n-am umplut copilul de lapte modificat chimic de la frustrari tinute si rascoapte.

Dar, all in all, aceasta prima jumate de an a fost cea mai ilumunatoare perioada din viata mea, timp in care am descoperit ca pot mai mult decat am crezut vreodata, ca sunt in stare, nu numai sa am grija fizic fara sa ii fac vreun rau de copilul nostru, ci si ca pot sa il modelez, sa il educ si sa il formez. Luca e creatia mea cea mai buna, suna mercantil, dar o zic in cel mai pur si spiritual mod posibil. Este un copil foarte solicitant, dar in acelasi timp un copil care da inapoi inmiit ceea ce ia din energia noastra: multa fericire, pofta de viata si dragoste. Dar despre cum ne face Luca sa il iubim mai mult, sa ne iubim pe noi insine si sa ne iubim si noi ca si cuplu o sa povestesc in postul care ii este dedicat, in ziua in care va implini 6 luni. Gata, fug la sot/(mn):)).

6 comentarii:

ana spunea...

doar un cuvant - DA! da, asa e. da, inteleg perfect.
si desi nu devine mai usor, ceea ce da el inapoi pe masura ce creste reuseste sa compenzeze cele mai multe cearcane :)

Iglitza spunea...

e infricosator sa descoperi cat poti duce defapt, nu?
felicitari!

Delia spunea...

Ana, da, sper sa castige premiul Nobel ca sa compenseze de-a binelea noptile pierdute:))). Si n-am decat 6 luni de nesomn, cum o fi la apoape 2 ani?!
Iglitza: sincer, credeam ca o sa ma plictisesc sau ca o sa cedez repede. Acu suntem de 2 ore fara copil care e plecat in parc cu bunicii-premiera-si il vreau inapoi:).

Raza spunea...

Draga Delia,
m-a impresionat 'confesiunea' ta si te felicit ca ai un loc de descarcat. Imi amintesc cum cochetam si eu cu ideea pe vremea ceea (sa-i spunem pe scurt vremea de alpatat). Au trecut 2 ani de atunci, si ce pot sa-ti spun, este ca pentru mine a fost din ce in ce mai usor, si din ce in ce mai frumos.

Eu am alaptat doar 8 luni si m-am trezut dupa calvarul hormonal cu un minunat fibrom mamar. Ieeei me!
In fine, tot raul spre bine, este ce simt acum, caci intreaga calatorie m-a adus aici unde ma simt extraordinar de bine cu mine, unde am liniste si acasa, unde am curaj sa incerc tot felul de chestii care mai de care mai traznite, unde Mara a devenit brusc o fiinta rezonabila, care vorbeste si negociaza. ;)
Asadar, hope for the best (but don't expect the worst, coz' that's what you'll get).
Ah, si probelmele cu somnul de noapte sunt rezolvabile, daca chiar vreti. Stiu si eu povesti horror cu copii alaptati care nici la un an jumate nu dorm toata noaptea. Eu am alapatat si Mara de la 3 luni doarme toata noaptea. Urmam un program strict de mese si somn si o trezeam eu la anumite ore sa manance (nu mai stiu, gen la 10 seara si 5 dimineata, iar apoi doar al 10 seara dupa care dormea dusa pana a doua zi). BIG hug. Cu drag, Irina

Oana spunea...

Eu nu credeam ca o s amai apuc sa dorm vreo noapte. In prima luna speram ca deh, dupa luna asta se face mai mare si s eobisnuieste afara din burtica si va dormi. Nu a fost asa. Am zis ca 3 luni e hotarul, clar, ca trec si mama colicilor. Au trecut, somnul insa ioc! Am zis 6 luni..sigur, e jumatate de an..va dormi toata noaptea. Nope! Apoi mi-am pierdut speranta, am zis fie ce-o fi, n-am ce-i face. Vin dintii, iar nesomn...rezistam. Nu e ca si cand avem de ales. Ma obisnuisem cu gandul ca fac parte din categoria parintilr chinuiti pana la 2-3 ani. Insa incet incet a inceput sa doarma, chit ca nu toata noaptea, insa in weekend ne-am trezit si sambata si duminica la 10.30, tot familionul. Deci smile, vin vremuri bune! Si odata cu somnul vine si cheful de coafor, de haine dragute, de cine in oras...tot tacamul. Primul an noi nu mai suntem noi, orice ar spune feministele. Suntem mame si atat. Si asta trebuie sa fim, odata ce acceptam ideea asta, dispar si frustrarile. Iar alaptatul, oricat de horror ar fi la inceput, devine cek mai frumos lucru pe care l-am facut vreodata, e ca in filmele cele mai siropoase, cu raza de soare, cu paturica moale, cu mangaierea pe fata, ca in visele cu ochii deschisi dinainte de nastere

Delia spunea...

Raza draga, respect pentru caf ai alaptat! E ceva si cred ca ai fi alaptat si mai mult daca nu aveai uratenia de fibrom. Sper ca esti bine acum, eu am avut doua episoade de canale infundate si am crezut ca mor, nu pot sa imi imaginez cum o fi cu fibrom:(.
Legat de somnu, te invidiez, eu nu am apucat decat vreo 2 nopti cu 5 ore legate, restul sunt haos, dar m-am cam obisnuit, si Luca se culca mai devreme ce vreo sapf si se trezeste dupa 8 dimineata ceea ce e rezonabil. Si mai cred si eu ca cu cat cresc cu cat devine mai usor, contrar mobilitatii lor:). Multunesc mult de incurajari, chiar ajuta.