In memoriam Bibi

Poate daca nu se intampla ca Bibi sa se duca la Doamne Doamne nu scriam aici despre asta. Moartea copilului de 2 ani, cel iubit de o lume intreaga m-a readus fata in fata cu moartea tatei.
Cum sa scrii pe blog ca a murit tata? Cum sa anunti asa ceva? Cum se scrie, de fapt, o asemenea stire pe care nici acum nu o pot intelege? Tata s-a dus si el mai departe acum doua saptamani si am avut norocul sau ghinionul sa fiu cu el in acel moment. Eu, mama si sormea, toate trei in jurul lui, ca Sf. Treime. Fix la asta m-am gandit in momentul acela, dupa care am inceput sa ne ocupam de "cele sfinte". Abia dupa cateva zile de la inmormantare am inceput sa tremur si sa inteleg putin cate putin ce s-a intamplat cu adevarat. Ca tata nu mai e! Ca tata nu a fost un tata perfect, nici bun, nici rau, nici bland, nici frumos, a fost Tata! Cel pe care l-am urat in adolescenta, cel care nu vroia sa ma lase sa plec la Iasi si sa stau langa casa, dar cel care facea cele mai bune ciorbe, muraturi, mamaligi, placinte, mancaruri ever! Cel cu care seman fizic cel mai tare de pe lumea asta s-a dus si io simt ca jumatate din radacini s-au dus de tot.
Si cel pentru care inca nu pot sa plang pentru ca tot din cauza lui am canalele blocate si nu pot sa le dau drumul.
Tata si Bibi s-au dus, unul pe 10 august, altul pe 20, si sper sa se intalneasca si sa vorbeasca despre mine si sa se inteleaga. Bibi a fost un inger de copil, tata un mic demon care inca ne guverneaza vietile si ne face sa ne dam seama ca toate 3 eram dependente de el.
Drum bun, copil mic, drum bun, copil mai mare!