De 2 martie imi fac declaratii de iubire singura. Nu ca n-ar avea cine, dar am intrat in hora Pandorei, si cum e saptamana luminata a femeilor, profit si scriu despre ele; despre noi:).
Ma iubesc femeile?
Eu le cam iubesc pe ele, deşi nu prea le-o arăt. Ciudat e că şi ele mă iubesc pe mine. Şi cred că de-a lungul vieţii mele scurte de 27 de ani, m-au iubit mai multe femei decât m-au iubit bărbaţii. Femeile mă caută, deşi eu le resping în primă fază. Femeile sunt fermecate de zâmbetul şi dintii mei strâmbi, mai ceva ca barbaţii. Se pare că, dacă le zâmbesc, par cool şi mişto, ceea ce le îndeamnă să se apropie de mine. Deşi sunt o mână de om, fac legea când intru într-o încăpere. Din mică şi rea de gură, cu un zâmbet, mă transform în zâna măseluţă şi intru în graţiile doamnelor.
Primele femei care m-au iubit au fost mamele baieţilor potenţiali pretendenţi. De pe la 5 ani mă trezeam cu mame de băieţi care îmi aduceau acadele, păpuşi, jucării, numa-numa să mă joc şi cu copilul lor, băieţelul ştirb din spatele clasei de grădiniţă, care nu ştie atât de multe poezii precum fetiţa şi mai ştirbă, mică dar foarte înţepată.
(continuare aici)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu