Cartierul: Vecinii

Cred ca e de bun augur sa incep epoeea cartierului cu povestiri despre vecinii si intr-un fel e un mod de multumire a faptului ca exista. Le sunt recunoscatoare celor de deasupra ca sunt microbisti convinsi si ca se manifesta violent dupa fiecare meci; le multumesc pentru ca au scaune cu care arunca prin casa de fiecare data cand simt nevoia; le multumesc si pentru paturile scuturate zilnuc pe pervazul nostru si ca niciodata nu sunt curate; mai mult, as dori sa le multumesc pentru fiecare noapte in care isi declara afinitatile muzicale, de regula, etnice si foarte balcanice. Vecinicii de sus ii transmit asa:
- Paraseste-l odata femeie pana nu te omoara in bataie!
Vecinul, astfel:
- Da-o naibii de muiere proasta, ca mult si prost mai vobeste, omule!

Insa vecinii din stanga s-ar supara daca nu as pomeni si de ei, caci, nu-i asa, suntem prieteni buni de cand cu gauritul in pereti, de vreo 6 luni incoace. Ajunsesem chiar sa ne intrebam daca nu cumva o sa devenim colegi de apartamnet, dupa ce vor fi gaurit toate zidurile de rezistenta. Faceam pariuri intre noi 2 despre ce mai gaureste : un tablou, o mobila, un televizor, o bucata picior de nevasta, un pat. Insa surpriza a fost devoalata cand, intamplator, m-am pomenit incuind usa in acelasi timp cu vecinicul, avand onoarea sa vad ca holul lor era tapetat cu cabluri, cablurete, inculsiv pe tavan. De atunci, tac malc si nu mai comnetez nimic.

Vecina din dreapta e o tipesa foarye misto, la vreo 40 de ani, care de fiecare data cand ma vede ma intreaba cine sunt, cati ani am si ce treaba am cu vecinul ei, Dedi. Dupa ce isi da seama ca tot eu sunt, se scuza, zicandu-mi:

- Draguta, esti mereu schimbata, azi ai 18 ani azi 16, niciodata nu te recunosc.
Iar eu zambesc tamp.