Sotul a scris azi un post despre cum am renuntat la a-l duce pe Luca la gradinita dupa un foarte scurt timp, adica vreo 2 saptamani si cateva zile. Mai timid si plin de patos, si scuzandu-se pentru cat de cacati pe noi suntem in fapt, l-a postat si mare i-a fost mirarea sa primeasca comentarii dintre cele care ne sustin in alegerea facuta. De ce? Pentru ca 90% din feedback-urile primite de la oameni cunoscuti-amici, prieteni, rude sau altii- au fost de judecata: cedati in fata copilului, mtzz, nu e bine, sa vedeti mai incolo. Sa vedem!
Si uite asa vine si postul asta pe care il aman de vreo 2 saptamani despre episodul gradinita pentru ca de fapt, stresul mare a fost la mine, nu la copil. Eu nu am fost deloc pregatita sa il las acolo. Poate daca mai insistam vreo saptamana ar fi ramas si s-ar fi resemnat, dar fix asta nu as fi vrut, sa stea din resemnare, nu din placere. Nici acum, dupa ore de terapie si introspectie, nu-mi dau seama care a fost punctul sensibil care m-a amarat asa de tare de am cedat imediat dorintei lui Luca de a-l lasa acasa. Cert e, si simt ca sunt mai linistita, ca e prea mic sa il duc la program, sa il incadrez sau sa il fac sa se resemneze.
Am stat doua saptamani in clasa cu el, timp in care m-a durut stomacul zilnic, de stres, de frica, de nesiguranta, nu stiu. Dar nu imi era bine fizic, si atunci m-am gandit: cum sa ii cer copilului sa ii placa acolo cand mie mi-e rau? De ce sa il mint cand era evident ca ii placea cu forta.
Am avut nopti albe, m-am rasucit, am vorbit cu psihologi si psihoterapeuti, analizam fiecare replica a copilului legata de gradinita, cautam indicii de pro sau contra, eram sleita de puteri dupa numai cateva zile de socializare impusa. Toti specialistii, dupa relatari precise despre ce si cum facea copilul, imi spuneau ca el pare pregatit, ca in mine e problema, ca mi-e greu sa ma desprind de el, dar niciunul nu-mi spunea ca il incurc in procesul lui de maturizare. Si ca cel mai bun indicator este cum se simte mama copilului atunci cand se decid sa mearga amandoi la gradinita. Si atunci ne-am oprit si am reinceput sa dorm.
Sunt prea lipicioasa? Sau posesiva, asa cum sunt des etichetata? Oi fi, dar cum as putea fi altfel la varsta asta a lui Luca? Cumva, din experienta asta, incep sa inteleg ca un copil tinut acasa cu unul din parinti se simte mai securizat si mai pregatit sa socializeze mai tarziu.
10 comentarii:
Normal ca orice copil simte tensiunile mamei si, probabil, Luca simtea nelinistea ta. Resemnare, asta e ceva venit de la tine. Nu e ceva ce simte copilul. Da, si eu zic ca toate vin de la tine. "Cumva, din experienta asta, incep sa inteleg ca un copil tinut acasa cu unul din parinti se simte mai securizat si mai pregatit sa socializeze mai tarziu." - cred ca asta ti-o spui ca sa te simti linistita ca ai procedat bine.
E viata voastra, copilul vostru, voi decideti ce-i mai bine pentru el (si pentru voi). Ceilalti n-au decat sa comenteze. Stiu, toti se pricep la dat sfaturi, mai ales la sfaturi de crescut copii. In varianta inversa sigur gaseai pe unul care sa-ti spuna ca gradinita nu e buna pentru copil, ca se va imbolnavi des, etc...
Daca tu esti bine perfect. El cu siguranta e bine.
Cat despre socializat, depinde de copil. Al meu e foarte timid si nu spune un cuvant la gradinita (de 1 an de zile e acolo), nu prea se joaca cu alti copii... Am vazut copii tinuti acasa mult mai sociabili.
Eu cred ca e de bun-simt sa crezi ca cel mai bun mediu pentru copiii mici este acasa cu parintii sau bunicii. Care sa ii invete lucruri, sa ii duca afara la joaca, sa ii creasca frumos. Nu degeaba copiii incep gradinita (de stat) de la minim 3 ani. Si atunci (la 3 ani), copilul este dus acolo doar pentru ca nu are cu cine sa mai stea acasa.
Socializare la 2 ani? Hai sa fim seriosi. Parca si vad niste prichindei stand asezati la un pahar de vorba in jurul unei mese...
Pot si acasa sa invete sa coloreze, sa spuna poezii si cantece, sa decupeze etc, totul e sa aiba cine sa ii invete, sa nu fie abandonati la televizor.
Regulile de convietuire cu alti copii, negocierea jucariilor, excluderea si includerea in cercuri de prieteni, astea da, se invata la gradinita si sunt importante. Dar nu la 2 ani. Acum e suficient daca mama ii explica cum sa faca schimb de jucarii cu un alt copilas.
Parerea mea (nesolicitata, stiu, dar poate ajuta la ceva): ai rabdare, mami, puiul tau e inca mic pentru despartirea brusca si lunga de tine.
Mai oameni buni, copilul e prea mic pentru asa ceva. Si de aia si tie ti-a fost "rau" si de aia si lui i-a fost rau. Pentru ca amandoi stiti de fapt ca el inca trebuie sa fie acasa la el, in familia lui. Cei "sapte ani de acasa" din vremurile de demult asta semnificau...ok, acum ii ducem mai devreme. Dar nu mai devreme decat e posibil pentru ei si pentru noi ca parinti. Zic eu.
:) ma amuza ca tot eu tre sa ma explic dupa ce mi-am pus deja sufletul pe tava in postare si mai ales unor oameni care comenteaza anonimi, arunca cacatul, judeca si pleaca:).
si da, este prea mic, chiar daca varsta lui afectiva e mai mare decat 2 ani, tot nu ma simt confortabil sa il las la gradinita, om mai vedea la anul, de fapt, nici nu stiu cum vom face in conditiile in care o gradinita costa cam cat castig eu din scris, parca nu prea renteaza sa muncesc ca sa il trimit 3 ore pe zi si sa ii platesc ëtapa socializari".
multumesc mamelor de mai sus pentru umar, ma simt o mama misto acu:).
:) Pai nu stii ca rahatul se arunca in mod anonim ca altfel n-au tupeu. :) Las' sa fiti voi sanatosi si sa creasca el frumos. La anul vedeti ce si cum. Normal ca nu renteaza sa dai tot venitul pe asa ceva. Eventual un 4 ore la o gradinita de stat care e gratis si apoi o bona part-time. Si sta la el acasa, mananca corect, etc...Si merge si acolo pentru "socializare" :)
Del, ce sa iti zic? Noi am renuntat nu dupa doua saptamani, ci dupa doua luni sa il ducem pe David. Care David face patru ani maine poimaine. Si care 2 luni au fost cu furisari de-ale noastre, zile in care am fugit ca lasii, zile in care nu ne-a venit noua sa credem cat de fericit era cand vedea gradinita, zile in care plangea de mama focului, si am facut cu randul eu si Radu sa stam la gradi cu copilul agatat de noi. Acum ne piseaza la cap, "eu vau a gadi", "cad meg a gadi?".
Nu pot spune ca poate inconstient si subconstient, nu le transmitem starile si propriile noastre incertitudini, semne de intrebare si griji apropos de cum se vor descurca. Insa, clar, intrarea asta in colectivitate va fi perfecta doar atunci cand toti cei implicati, mama, tata copil, vor fi complet detasati pe problema asta. Ca o fi la doi, la patru sau la sase ani, Dumnezeu stie. Numa zic si eu.
Cat despre restul lumii, vorba Alexandrei, e copilul tau, nu al lor. Nu mai pleca urechea la toti "expertii"
Eu deja sunt sigura ca il voi duce la gradi cat mai tarziu cu putinta. Intai si-ntai pentru ca am experimentat o cresa, privata-dar care s-a dovedit a fi cu mult sub asteptari- la doar 1 an al lui Andrei. Si copilul a facut greva "vorbitului" cele 3 zile de cresa (atat a durat experienta lui la cresa), in sensul ca ne-a ignorat complet seara de seara cand il luam. Ne-a respins, fizic! Sa ai un prunc lipicios nevoie mare si, deodata, sa inceapa sa iti impinga mana de pe el cand il atingi... A fost horror. Stiam ca e prea devreme..nu aveam solutii... Am plans nopti in sir inainte, nopti in sir dupa aia...gandindu-ma cum mi-am traumatizat copilul. Da, dupa 3 zile am zis ca-l tin acasa pana gasesc bona chiar daca va fi nevoie sa-mi iau medical peste medical, chiar daca imi voi pierde jobul (la care trebuia neaparat sa ma intorc).
Scuze ca am acaparat spatiul cu ditamai povestea mea, dar asa de vie mi-e si acum in suflet, ca subiectul cresa-gradintia o declanseaza automat...
In concluzie...eu cred ca TU, mama din tine mai exact, simte cel mai clar ce este bine pentru puiul ei. Si nimeni nu cred ca are dreptul sa judece decizia asta. Iar daca unii o fac si te mai si acuza...sa fie sanatosi, nu-i baga in seama! Am citit si postarile tale in care spuneai ce fel se manifesta Luca. Si sunt sigura ca a fost greu sa-l vezi asa! So...retragerea de la gradi a fost o decizie inteleapta, bravo!:)
Pe Iulia am dus-o la gradinita la 2 ani si 9 luni, am dus-o doar 3 ore pe zi, la inceput. In prima luna ziceai ca-s nebuna, nu stiam ce sa fac prin casa, nu stiam ce sa-i mai cumparar ca sa nu ma mai simt vinovata ca o duc la gradinita(aveam un sentiment tampit de amandon) si eu stau acasa.
Acum sta fata 7 ore pe zi, si cand vin sa o iau vrea sa mai stea.
Iti inteleg sentimentele, cred ca atunci cand ducem copilul la gradinita, noi mamele trebuie sa fim impacate cu asta, copiii sunt adaptabili, bine asta a fost in cazul meu.
Buna dimineata. Un sfat pentru mine (pentru noi, eu si baietelul de 3 ani si 3 luni) care vom merge la aceeasi gradi la care ati fost si voi? Sociabil este, dar lipit de mami ...si eu de el :(
Si deja am un gol in stomac, unul mare inca...
Trimiteți un comentariu