joi, 24 iunie 2010

Stim sa fim liberi?

Ma tot incearca intrebarea asta de ceva vreme si nu-mi da pace. Credeam ca am scapat de ea, dar se pare ca de ieri e oficial in mintea mea.
Ieri a fost ultima mea zi de angajata cu carte de munca. Ieri am terminat preavizul de concediere si deci, de azi, sunt oficial libera. Libera de contract de munca cu darile platite la stat. Totusi, nu-s somera, pentru ca am gasit niste variante de lucru pe niste proiecte pentru care voi fi platita cumva, legal. Unele dintre ele sunt proiecte frumoase, pentru cauze nobile. O sa revin cand e cazul asupra unuia dinte ele.
Insa cumva sunt libera de birou, de colegi, de contractul pe care semnezi ca-ti cedezi 9 ore din viata. Sunt libera sa nu ma mai trezesc la program, sa nu mai iau pranzul cu colegii, sa nu mai ranjesc aprobator la sef, sa nu ma frec toaleta din birou sau sa nu mai dau socoteala pe timpul lor si banii mei.
Insa, una dintre colaborari se leaga de fostii sefi cu care voi continua sa lucrez pe un proiect pana in decembrie, ceea ce le "permite" lor sa ma tina din nou legata de cererile lor; n-am sa intru in detalii, dintr-o moralitate pe care ei nu o inteleg, insa aceasta libertate sa lucrez pe ei pe proiect, cateva ore pe zi, cum vreau eu, ma costa multi nervi, energie si pastile investite in fiere si stomac. Plus nopti nedormite de griji si de cum as putea sa gestionez niste atitudini mizere.
Am crezut ca e usor sa lucrezi in pijamale, de la biroul personal, cu cafeaua proprie si cu program la liber. Am crezut ca stiu sa fiu libera. Dupa care mi-am dat seama ca toata viata am ocolit acest tip de munca libera pentru ca nu as fi stiut sa il gestionez. Stiam doar sa ma prezint la program, sa dau din cap aprobator, sa zambesc tamp, sa dorm linistita ca am contract de munca si gata.
De ce ar fi trebuit, totusi, sa stiu sa fiu libera?
De unde sa am resurse, cand de mica am fost invatata sa nu ies din cuvantul parintilor si sa nu am idei proprii la scoala? Sa nu fiu razvratita pentru ca lumea se uita si gura lumii e spurcata. Sa nu care cumva sa nu respecti programe de lucru corporatiste cu grile de salarizare uniforme, cu retete de lins sefii pana devin albi si stralucitori si ca "murdarirea" e buna!
De unde sa stim ca e bine sa iti vezi propriul interes familial, financiar si psihic? Cine sa ne invete ca e bine sa iti sustii parerea pana in panzele albe si ca tre sa lupti pentru ce crezi? Cine sa iti spuna ca diplomatia nu e chiar sanatoasa?
Mama imi spune mereu ca trebuie sa invat sa zic "imi pare rau", ca nu strica. Inca o lectie invatata: Imi pare rau ca am fost fraiera, dar nu mai fac!

4 comentarii:

sultana bp spunea...

haide ma, deliea. orice schimbare iti cere o perioada de acomodare. incet incet vei descoperi placerea lucrului de acasa si vei reusi sa si managerizezi timpul cum trebuie. acorda-ti un timp si take it easy. foarte putini oamnei isi permit sa fie complet liberi (si in general aia dorm prin canale) :)

delia spunea...

:) ei am redus eu totul la asta, dar e mai complicat decat pare; asta-mi trebe dc nu zic lucrurilor pe nume si incerc sa fiu delicata; pare ca ma plang, nu?

Anonim spunea...

n-am inteles nimic:(

si ma semnez,
Wanna

silvia t spunea...

pe lumea asta ne obisnuim cu orice. mai bine lupti sa te obisnuiesti cu lipsa de program si cu libertatea, asumandu-ti raspunderea pentru tot, decat sa fii in linie cu toti ceilalti.
cred ca felicitarile se impun! e un pas pe care nu il vei regreta :)