Luculica creste

Il vad zi de zi cum se zbate si incearca sa scape de hainele de bebelusie. Creste sub ochii mei si fiecare mic pas inainte e o etapa noua, un progres care lasa din ce in ce in urma faza de bebelus. Luculica al nostru creste si nu-mi vine sa cred ca acum se catara pe mine, se ridica in piciorusele lui grasune, rade cu pofta si imi urmareste fiecare respiratie. E lipit de mine si cum dispar din raza de actiune incepe distractia. Ma adora, ma mananca din priviri si e innebunit dupa jocurile noastre de-a rasul, asteapta sa il fac sa rada intr-un mod foarte constient. De multe ori ma intreb daca nu cumva gandeste fiecare miscare.
Acus face 7 luni, brr, ce repede cresc astia micii, parca deja imi e dor de el bebeluc mic. Zice chestii, acum e in faza de "tatatatata", "babaabaab", "dadadadda" iar mama zice doar cand e suparat. E curios, cauta non-stop locuri noi, se bucura cand revede dimineata colturi si locuri de prin casa pe care le recunoaste, e fericit cand il scot pe balcon si ii arat copacii si cum pica frunzele iar afara, in parc, se uita incontinuu la cer si sta minute bune ingandurat cu privirea tintuita catre vazduh. Copiii sunt o alta placere, ii urmareste la locul de joaca si rade la ei. E un istet, noi zicem ca e deja peste inteligenta noastra, deh, ce sa zicem si noi?:).
Si parca se face din ce in ce mai frumos:)
.

Jumate de an: a mea

Zilele urmatoare avem mare sarbatoare mare in familie: 6 luni de Luca, jumate de an, adica acus un an, durere mare ca bebelusul creste, acus copil la scoala, vai acus se insoara, si mintea poate sa imi zboare si mai si, dar ma opresc aci. Deci, copilul creste si, desi nu stiu cum au trecut primele 6 luni din viata, le cam vad. Pe mine. Asa ca postul asta imi este mie dedicat acum, lui Luca mai tarziu cand va putea citi cum m-au marcat prima jumatate din viata lui. O sa fiu cinica si deloc amuzanta pentru ca sunt tare in urma cu somnul, mai exact in urma cu 6 luni. Urmeaza niste randuri aiurite, dar cam adevarate, insa care nu imi afecteaza viata asa incat sa zic ca ma opresc aici. Stiu ca ce urmeaza este si mai greu, si mai solicitant, cu alte provocari si etape care mai de care. Dar asta e adevarul, mai mult sau mai putin cosmetizat de scriitura. Cine vrea sa inteleaga, va pricepe.
Asadar, ma laud cu 6 luni de alaptat exclusiv, din care 2 horror, cu dureri, rani, plansete, insa cu 4 luni de relaxare, intimitate cu copilul, iar ultimele 2, de-a dreptul seducatoare, pline de comunicare aproape ilicita si unica cu Luca.
Dau raportu' si iscalesc:

Aspect:
- par: dusa este coada deasa, aurie si creata din timpul sarcinii, acu' de cand m-am si tuns si vopsit arat ca naiba, niciodata aranjata, prea putine fire crete si mai mereu par lipsit de forma, stralucire, personalitate. Nasol, rau.
- fata: mereu incercanata, chiar si cand apuc sa ma fardez; mi-am iesit total din mana cu cochetenia si par o zuza, cu fata asudata de la carat copilul in spate; insa, tot el, copilul ma gaseste atragatoare, caci altfel nu stiu cum de imi zambeste si "flirteaza" non-stop cu mine; de sot nu mai zic, fisa postului ii zice sa ma complimenteze zilnic, asa ca nici el n-are nicio problema cu mine, cica doar eu sunt buba in casa. Dragii de ei!
- kilos: cam la fel de dinainte de sarcina, doar ca dispuse altfel si par mai multe; obiectivul imediat e sa dau jos vreo 2 si sa merg la sala sa ma tonifiez ca nu se mai poateeeee; dar candddddd?
- vestimentatia: daca zic ca n-am mai purtat tocuri de vreo 10 luni se intelege ca nici out-fit potrivit lor, nu? deci, sunt pe undeva pe la genul sportivo-dezlanato-shifonato-notsmartcasual.

Stare de sanatate: subreda din toate incheieturile. Un pic adusa de spate, cu o masea cazuta si posibil inceput de paradontoza-de la adapat copilul-, ceva ulcer, niste dureri cervicale, un colecist lenes si niste canale de lapte infundate. Ieiiii me!

Stare psihica: mereu obosita, epuizata, cu cate 5 zile de stare buna urmate de o zi, 2 de picaj emotional. O fi de la hormoni? De la nopti dormite pe apucate?

Stare de cuplu: inca buna, in sensul ca nu apucam sa stam singuri mai deloc, deci nici sa ne certam, deci unde e liniste, e fericire, nu?:)) De semnalat vreo 3 mega certuri in primele 3 luni de parintie despre care sotul nu prea vrea sa scrie in blogul lui de tata sau se face ca le-a uitat? Oricum, noroc de ele ca ne-am mai eliberat energiile negative si n-am umplut copilul de lapte modificat chimic de la frustrari tinute si rascoapte.

Dar, all in all, aceasta prima jumate de an a fost cea mai ilumunatoare perioada din viata mea, timp in care am descoperit ca pot mai mult decat am crezut vreodata, ca sunt in stare, nu numai sa am grija fizic fara sa ii fac vreun rau de copilul nostru, ci si ca pot sa il modelez, sa il educ si sa il formez. Luca e creatia mea cea mai buna, suna mercantil, dar o zic in cel mai pur si spiritual mod posibil. Este un copil foarte solicitant, dar in acelasi timp un copil care da inapoi inmiit ceea ce ia din energia noastra: multa fericire, pofta de viata si dragoste. Dar despre cum ne face Luca sa il iubim mai mult, sa ne iubim pe noi insine si sa ne iubim si noi ca si cuplu o sa povestesc in postul care ii este dedicat, in ziua in care va implini 6 luni. Gata, fug la sot/(mn):)).