Gimnastica de dimineata

Luca sta din ce in ce mai mult in fund si in patru labute, acus devine biped, desi nu vreau sa il incurajez sa stea in picioare prea devreme. Deocamdata, exersam diferite pozitii care deriva din cea de stat in fundulet: sfoara, spagat, panton pe burta, extensii in fata si multe altele. Iata si cateva "marturii":

LE: se vede pe hainuta ca si mananca, nu?:)

Ce vraji mai face Luca

Vrajitorul de Luca ne lumineaza viata, dar ne mananca si zilele cateodata, e un mic terorist care in minutul asta rade cu pofta si iti zambeste seducator pe sub genele lungi de la ma-sa, iar in urmatorul minut poate sa urle cat il tin bojocii. Unele zile sunt perfecte, e docil, vorbeste si murmura incontinuu, rade si e comunicativ, doarme bine si mananca asemenea. Dar vin si zilele grele, ca azi, cand mi-a mai aparut un smoc de fire de par alb si sigur niste riduri deasupra buzelor de la atatia nervi. Nu a vrut sa doarma decat 30 de minute cam de 3 ori pe zi, iar seara ne-a facut pachet de nervi pe amandoi. Desi murea de somn, nu pica lat nici cu amenintari de genul: te las in patut sa plangi pana numai poti! As, l-am lasat maximum 2 minute si am luat-o de la capat. Acu doarme, ca altfel nu puteam sa il parasc blogosferic. Dar intentia mea era sa il laud si sa povestesc despre cat e el de destept. Deci, cand nu ne face creierii vraiste, e cel mai dulce, destept, comic si prezent copil de 6 luni jumate. Ne miram incontinuu despre cat de atent e la fiecare zgomot si cum reactioneaza, intotdeauna potrivit situatiei. Cand radem sau chicotim e lesinat de ras si el, iar cand suntem seriosi baga privirea lui de curioso-intrigat. Ii place sa ne atinga si cu degetele ne pisca usor si cate 10 minute. Se lipeste de noi si ne ia in brate, ma pupa si ma descopera zilnic, luandu-mi fata in manutele lui grasune si trage de nas, de obrazi, de buze foarte atent si vesel. Sta bine in fundulet si cand mai cade striga mama asa frumos! Sta de o luna in scaunul de bucatarie si e foarte fericit cand ii dau in manutele lui bucatele de fructe sau legume. E in extaz si cand il las sa isi faca de cap cu piure-ul de fructe pe care si-l indeasa in urechi, in nas si in ochi si chiuie de fericire la sfarsit.
Ii place apa, sa o simta dar sa o si priveasca, e delicios cand se bucura atunci cand il spala taica-su iar cand eu ii fac jocuri cu apa e fascinat si nu se plictiseste usor.
Sta in patru labe si isi face vant sa o porneasca prin casa, deocamdata isi ridica picioarele si exerseaza miscarile dar inca nu se deplaseaza de-a busilea. In schimb, pe burta si prin miscari circulare poate sa ajunga acolo unde vrea, adica: sub canapea, sub fotoliu, sa linga rotile de la canapea, sa rupa plantele, sa rontaie telecomenzile si sa linga Ipad-ul.
E adorabil copilul asta al nostru, dar e si incapatanat cand vrea. Seamana cu tac-su aici si prevad vremuri grele pe la un 2, 3 ani! Mi-e si usor si greu sa stau cu el toata ziua, e incitant si e de fapt cea mai provocatoare misiune din viata mea care uneori ma copleseste de emotii si de oboseala, dar ma intregeste si ma intareste intr-un mod in care nu ma asteptam.
Cu cat trece vremea cu el in viata noastra cu cat intelegem ca e copilul care ne trebuie noua, doua bucati de parinti cam lepre si comode. Cred ca Luca a venit cu marea misiune de a ne responsabiliza pe noi mai intai si apoi sa ii facem si lui un rost in viata. Nu stiu, mai vad cand o face el un an ce mesaj mai interpretez de la el.

Incercarea moarte are

Asta cand la mijloc se afla un bebelus de 6 luni care e atasat de ma-sa mai ceva ca in reclama de la super glue. Dar care e povestea? Pai incurajata de o anumita doamna mama renumita in blogosfera, nu dau nume ca sa nu se stie cine se destrabaleaza cand sotul pleaca cu baietii iar copiii sunt la bunici, am planificat sa ne petrecem o bucata de sambata noapte in oras, ca fetele. Planul pe sms-uri parea perfect: mai adunam niste mamici cu creierii varza, lasam cohorta de copii cu tatii din dotare sa se spele cu ei pe cap dar sa nu uite sa ii spele si pe ei, iar noi sa ne prefacem ca iesim la baute si ca ne simtim bine fara ei in socialul nocturn. Sexy, nu?
Planul famililiei era ca eu sa adorm copilul, sa ma asigur vreo jumate de ora ca e lemn si sa o uschesc la fete, lasandu-i sotului si niste lapte propriu, in caz ca maimutica s-ar fi trezit si ar fi urlat dupa alinare laptoasa materna.
Ceea ce s-a si intamplat pt ca, desi copilul dormea dus pe la ora 9 iar eu inca imi faceam curaj sa ma dau dusa din linistea conjugala, plus un sot care mai avea un pic si ma dadea afara numai sa plec odata, instinctul ma tragea de picior si zicea: mai stai sa vezi! Numa' bine, ca de la 9 la 11 copilul s-a trezit de nu stiu cate ori si s-a linistit numai mufat si nicidecum in bratele sotului. Deci, am sfarsit toti trei intr-un somn profund la ora 11 noaptea iar copilul, linistit ca ma-sa nu mai umbla pe coclauri, a dormit uns intre noi pana pe la 2, 3 cand si-a mai luat ceva desert si a picat lat iar.
Acu, intrebarea se pune: nu sunt eu pregatita sa ma despart un pic de copil? O fi prea devreme pt el ca eu sa haladuiesc aiurea noptile? Nu e sotul pregatit sa stea sambata seara cu copilul, in loc s-o arda pe beri cu baietii?
Care e adevarul?

Luca in imagini

Azi facem impreuna 6 luni de cand suntem parinti, copil, sot si sotie cu copil si tot asa. E emotionant sa il vad cum a crescut si cate progrese a facut fata de prima luna. La multi ani, Luculica, esti copilul perfect si multumim ca ne-ai ales sa-ti fim parinti.
Luca la o luna:

Luca la doua luni

Luca la trei luni

Luca la patru luni

Luca la cinci luni

Luca la 6 luni: dau copy-paste de pe fb ca nu am descarcat nimic.
http://www.facebook.com/#!/delia.obreja

Jumate de an: a mea

Zilele urmatoare avem mare sarbatoare mare in familie: 6 luni de Luca, jumate de an, adica acus un an, durere mare ca bebelusul creste, acus copil la scoala, vai acus se insoara, si mintea poate sa imi zboare si mai si, dar ma opresc aci. Deci, copilul creste si, desi nu stiu cum au trecut primele 6 luni din viata, le cam vad. Pe mine. Asa ca postul asta imi este mie dedicat acum, lui Luca mai tarziu cand va putea citi cum m-au marcat prima jumatate din viata lui. O sa fiu cinica si deloc amuzanta pentru ca sunt tare in urma cu somnul, mai exact in urma cu 6 luni. Urmeaza niste randuri aiurite, dar cam adevarate, insa care nu imi afecteaza viata asa incat sa zic ca ma opresc aici. Stiu ca ce urmeaza este si mai greu, si mai solicitant, cu alte provocari si etape care mai de care. Dar asta e adevarul, mai mult sau mai putin cosmetizat de scriitura. Cine vrea sa inteleaga, va pricepe.
Asadar, ma laud cu 6 luni de alaptat exclusiv, din care 2 horror, cu dureri, rani, plansete, insa cu 4 luni de relaxare, intimitate cu copilul, iar ultimele 2, de-a dreptul seducatoare, pline de comunicare aproape ilicita si unica cu Luca.
Dau raportu' si iscalesc:

Aspect:
- par: dusa este coada deasa, aurie si creata din timpul sarcinii, acu' de cand m-am si tuns si vopsit arat ca naiba, niciodata aranjata, prea putine fire crete si mai mereu par lipsit de forma, stralucire, personalitate. Nasol, rau.
- fata: mereu incercanata, chiar si cand apuc sa ma fardez; mi-am iesit total din mana cu cochetenia si par o zuza, cu fata asudata de la carat copilul in spate; insa, tot el, copilul ma gaseste atragatoare, caci altfel nu stiu cum de imi zambeste si "flirteaza" non-stop cu mine; de sot nu mai zic, fisa postului ii zice sa ma complimenteze zilnic, asa ca nici el n-are nicio problema cu mine, cica doar eu sunt buba in casa. Dragii de ei!
- kilos: cam la fel de dinainte de sarcina, doar ca dispuse altfel si par mai multe; obiectivul imediat e sa dau jos vreo 2 si sa merg la sala sa ma tonifiez ca nu se mai poateeeee; dar candddddd?
- vestimentatia: daca zic ca n-am mai purtat tocuri de vreo 10 luni se intelege ca nici out-fit potrivit lor, nu? deci, sunt pe undeva pe la genul sportivo-dezlanato-shifonato-notsmartcasual.

Stare de sanatate: subreda din toate incheieturile. Un pic adusa de spate, cu o masea cazuta si posibil inceput de paradontoza-de la adapat copilul-, ceva ulcer, niste dureri cervicale, un colecist lenes si niste canale de lapte infundate. Ieiiii me!

Stare psihica: mereu obosita, epuizata, cu cate 5 zile de stare buna urmate de o zi, 2 de picaj emotional. O fi de la hormoni? De la nopti dormite pe apucate?

Stare de cuplu: inca buna, in sensul ca nu apucam sa stam singuri mai deloc, deci nici sa ne certam, deci unde e liniste, e fericire, nu?:)) De semnalat vreo 3 mega certuri in primele 3 luni de parintie despre care sotul nu prea vrea sa scrie in blogul lui de tata sau se face ca le-a uitat? Oricum, noroc de ele ca ne-am mai eliberat energiile negative si n-am umplut copilul de lapte modificat chimic de la frustrari tinute si rascoapte.

Dar, all in all, aceasta prima jumate de an a fost cea mai ilumunatoare perioada din viata mea, timp in care am descoperit ca pot mai mult decat am crezut vreodata, ca sunt in stare, nu numai sa am grija fizic fara sa ii fac vreun rau de copilul nostru, ci si ca pot sa il modelez, sa il educ si sa il formez. Luca e creatia mea cea mai buna, suna mercantil, dar o zic in cel mai pur si spiritual mod posibil. Este un copil foarte solicitant, dar in acelasi timp un copil care da inapoi inmiit ceea ce ia din energia noastra: multa fericire, pofta de viata si dragoste. Dar despre cum ne face Luca sa il iubim mai mult, sa ne iubim pe noi insine si sa ne iubim si noi ca si cuplu o sa povestesc in postul care ii este dedicat, in ziua in care va implini 6 luni. Gata, fug la sot/(mn):)).

Nasterea lui Luca: versiunea hormonata

De cand s-a lasat de muzica, sotul s-a apucat de scris. Scrie aici despre experienta lui de proaspat tatic, despre viata in 3 si sper sa scrie si despre frustrarile noii lui vieti pentru ca si astea fac parte din peisaj. Si pentru ca a povestit deja cum a trait nasterea lui Luca, m-a conjurat sa ma apuc si eu sa o pun pe hartie, ca prea m-am fofilat, vreme de 5 luni jumate.

N-am avut puterea sa scriu pana acum despre cum s-a nascut Luca pentru ca, trebuie sa recunosc, a fost si inca mai este o trauma. Una de care sper ca ma voi trata cumva punand-o pe hartie. N-a fost o nastere de vis, nici una cu complicatii, dar dupa o sarcina "intr-un picior", frumoasa si usoara, "planuisem" sa nasc natural, fara medicatie si un pic romantat. Deci, intr-o ureche!
Dupa 2 travalii false, in saptamana 39 am decis ca trebuie sa ma relaxez, mi-am proptit bagajul in cui si in week-end-ul de dinaintea nasterii am fost la concertul sotului, ca o floricica, am dansat si petrecut pana la 2 dimineata. Spuneam oricui care ma intreba daca mai pot si cum inca pot dansa cu o burta asa de mare, ca abia astept sa il aduc pe lume pe Luca in cel mai natural mod cu putinta si ca nu imi este frica de nimic. Facusem din nasterea naturala un scop si nici prin cap nu mi-a trecut sa ma interesez despre procedura chirurgicala numita cezariana pentru ca mie nu mi s-ar fi putut intampla. In cel mai rau caz as fi acceptat o epidurala, dar nici cu asta nu eram total convinsa. Eram setata pe o nastere condusa de hormoni si de mintea care imi va ajuta corpul sa duca la bun sfarsit ce incepusem cu aproape 10 luni in urma.  A doua zi am cumparat carut si dupa o ora de plimbat la cumparaturi dadeam semne suspecte ca nu mai pot de oboseala. Seara, m-am ciondanit cu Dedi care voia la bere, proclamandu-mi ca sigur va fi ultima sambata in 2 si ca tre sa profitam, eu, mai vehementa ca niciodata, n-aveam putere sa ma misc prin casa si starea de fapt era cam dubioasa. Duminica, Dedi evadeaza intr-o excursie cu bicicleta, prima din an dupa toate zapezile, eu raman sa ma odihnesc: eram varza de 2 zile, fara vlaga, dar puneam totul pe seama noptii pierdute la concert. Pe seara ma apuca o stare ciudata, cu dureri difuze despre care nu i-am mai spus sotului ca sa nu il panichez. Deja se panica la orice contractie nedureroasa si ma bombarda cu sms-uri si telefoane cand era plecat, sa se asigure ca sunt bine si nenascuta. Totusi,  simteam ca nu mai duc sarcina mai mult de 2 zile, dar aveam chef sa ies cu fetele a doua zi, asa ca mi-am planificat pentru ziua de luni un pranz in oras.
Cu gandul asta m-am bagat in pat rugandu-l pe Luca sa mai stea un pic. Pe la 3 jumate dimineata m-am trezit in niste cutite fine invartite in spate. Nu le mai simtisem, asa ca mi-am zis ca n-ar strica sa le cronometrez. Intre timp, ma gandeam cu ce o sa ma imbrac la pranz, daca am udat florile si daca oare o sa prind piesa aia de teatru saptamana asta?! Dupa 10 minute, alte cutitase. Si tot asa timp de 2 ore, la interval de 10 minute. Se facuse 5 jumate si nu stiam daca sa il trezesc pe Dedi sau sa mai cronometrez. N-avea sens sa il alarmez, mi-am zis, si macar unul din noi sa doarma, ca cine stie daca si asta o fi vreun travaliu fals. Totusi, eram in saptamana 39 si 4 zile, putea sa se intample orice. Contractiile nu erau deloc simple, unele erau foarte dureroase asa ca prima parte de travaliu mi-am petrecut-o strangand in dinti perna si asteptand. Din jumate in jumate de ora eram la toaleta,  nu mi se rupsese apa si nici urma de dop gelatinos, asta pana la ora 7, cand facuse si Dedi ochi, aveam certitudinea ca nu ne mai jucam si acus o sa fim 3 asa ca l-am rugat sa nu plece inca la serviciu. De la ora 7 jumate pana pe la 9 jumate cand am decis sa anuntam parintii am petrecut impreuna o serie de contractii al naibii de dureroase, n-aveam chef de mancare, de vorba, de alinturi, de nimeni si de nimic. Intervalul de contractii era de 7-8 minute, cu o intensitate de 40 de secunde, stiam ca mai puteam sta ore bune acasa, dar ceva m-a impins sa ma grabesc catre spital. Probabil ca frica de necunoscut, durerea, m-au alarmat si m-au grabit. Aici a fost prima greseala. Trebuia sa mai fi stat inca vreo 2, 3 ore.
La ora 11 eram deja la spital, mi-am sunat doctorul care mi-a confirmat inceputul de travaliul si o dilatatie de doar 2 cm. Cine a trecut prin travaliu stie cat de de dureros un control ginecologic si abia atunci, pe masa de examinare am realizat ca poate ca nu sunt asa de viteaza. Doctorul mi-a pregatit fisa de internare si m-a avertizat ca va fi plecat cateva ore din spital, dar ca pe la 3, 4 o sa se intoarca sa ma verifice si ca oricum nu crede ca voi naste in cateva ore. Nu mi-a pasat prea tare atat timp cat m-a asigurat ca nu voi primi nicio perfuzie si ca ma va lasa sa imi duc travaliul natural. Intre timp, ma duc sa ma schimb intr-o camasa a spitalului si abia cand m-am vazut in oglinda cum arat m-a busit plansul. L-am inecat pentru ca trebuia sa fiu tare, sotul deja era galben de ingrijorare si nu avea sens sa il panichez pentru o treaba pe care trebuia sa o fac singura. A doua greseala. Nu trebuie sa fim singure in timpul travaliului, partenerul poate fi un ajutor imens pentru psihicul unei gravide in durerile facerii.
Pana sa intru in sala de travaliu am petrecut impreuna pe holurile spitalului inca o contractie, apoi l-am trimis repede la serviciu sa isi ia concediu, mai mult cat sa nu ma vada ca ma topesc de frica si inainte sa intru pe usa salonului m-am intors spre el, moment in care am stiut ca de aici incolo sunt singura, eu si bagajelul meu, si m-a apucat o stare de jaleee si un tremurici de emotie de numa-numa.
Ajung in sala de travaliu unde gasesc doua fete, mai mici decat mine ca varsta, urmeaza sa aflu ulterior, dar destul de puternice, care gemeau si care asteptau sa vina "sa le mai controleze si pe ele cineva". Eu, fortat de zambitoare incerc sa fac conversatie asta cat mai puteam, caci inca aveam contractii suportabile care se desfasurau la 6 minute. Ele, fara nicio vlaga, baiguiau cate ceva, si apoi, timp de cateva ore am devenit surate intr-ale nasterii de ajunsesem sa ne incurajam in timpul contractiilor, iar intre ele sa mai si glumim despre cat de puternici vor fi baieteii nostri. Parca ce poti vorbi in momente din astea?
Era ora pranzului si durerile erau suportabile atat timp cat puteam sa ma plimb, sa urc scarile de pe hol si in niciun caz sa stau culcata. Pe la ora 1 sunt chemata la control, acelasi control dureros si inuman, si, desi aveam contractii la 3 minute, dilatatie ioc! Tot 2 cm, tot degeaba. Aveam deja 10 ore de travaliu si niciun semn de copil. Avea sa urmeze o zi lunga, asa cum mi-a prezis una dintre asistente care ma alinta cu apelative de genul "iubita mica", "draguta" si care se minuna de cat sunt de mica de inaltime pentru ce aveam eu de gand sa fac: un copil de peste 3 kg.
Planul avea sa fie astfel: sa imi injecteze un mialgin care sa accelereze dilatatie, dar care sa imi mai ia si din dureri. A treia greseala a fost ca am zis da, orbita si amortita deja de niste contractii foarte dureroase care imi taiau reasiuflarea. Si asta a fost prima piesa de domino care a dus la pierderea mizei. Intre timp, isi face aparitia si Dedi, emotionat ca poate sa ma vada si sa stea cu mine, dar foarte mirat de starea in care m-a gasit: un pic halucinogena de la mialgin, fara vlaga, cu o privire in ceata sau mai bine zis tampa si cu miscari lente pe contractii. Nu stiu cand au trecut 2 ore de petrecut impreuna, stiu doar ca la ora 5, la urmatorul control dilatatia stagna. Incepusem sa ma panichez, sa plang de durere si sa caut solutii. Medicul meu nu venise inca, medicul de garda si pleiada de asistente incercau sa ma convinga ca nu voi naste in acea zi, eu eram in ceata totala. Eu ce fac cu copilul daca nu vrea sa iasa? Cat mai stau asa, imi puneam intrebari in timp ce urcam scara dupa scara si cronometram contractiile care devenisera insuportabile.
La ora 6 jumate am cedat nervos si am cerut ceva pentru durere, si mi s-a dat un calciu care sa accelereze de fapt dilatatia care era de 3 cm. Tot putin, tot insuficient ca sa il pot naste pe Luca. Am fost imediat dusa in sala de nasteri unde am fost conectata la niste aparate ca monitorizau copilul si tintuita acolo pret de o ora si ceva, telefonul il uitasem in sala de travaliu, eram singura si izolata de sot, care intre timp intrase in panica ca nu mai dadeam niciun semn. Noroc de o asistenta de care m-am lipit si care mi-a facut "sederea" la aparate mai usoara, care a glumit cu mine, care m-a mangaiat in timpul contractiilor si care mi-a povestit viata ei cat sa ma destinda si sa ma relaxeze. Degeaba, eram intr-un stres nebun ca nu ma dilat, ca nu mi se rupsese apa iar cand medicul meu si-a facut aparitia si mi-a propus sa fac epidurala am rasuflat usurata, crezand ca totul se va termina in curand. Nu mai aveam putere nici sa beau apa, simteam copilul cum se chinuie si el, ii auzeam bataile inimii accelerate si ma rugam sa fie totul bine. Procedura de epidurala mi s-a parut ca a durat o vesnicie, anestezistul, alt glumet, s-a chinuit sa imi infiga acul in spate si a avut rabdare cu mine asteptand sa treaca contractiile, caci acum erau la 2 minutesi  foarteeee dureroase. Ma sinteam de parca m-ar fi calcat trenul, nu mai eram eu, eram o marioneta in mana celor din sala de nasteri: o asistenta imi tinea capul, alta ma tinea de spate, doctorul de maini si anestezistul isi facea de cap cu coloana mea. In 5 minute de la anestezie am inceput sa tremur de imi sareau dintii cat colo, am vomat de doua ori si am simtit nevoia sa imping. Doar ca nu aveam voie pentru ca nici dupa jumate de ora de la anstezie nu m-am dilatat destul. Verdictul: dialatatie 5 cm dupa o ora de la epidurala. Era ora 21.30 si nici dupa ce mi-au fost sparte membranele nu s-a intamplat nimic. La 22.00 medicul ma anunta ca fatul sufera si ca trebuie sa intram in operatie. Tin minte ca i-am dat sotului rapid un sms sa il anunt ca voi intra in operatie, ca am mai vomat o data inainte de a ma miuta in sala de operatii si ca imi tremura corpul de frica. La ora 22.30 intram in sala de operatii, sunt tintuita de maini si de picioare, in fata am corp steril de culoare albastra iar in stanga un dulap transparent in care m-am vazut goala si pregatita de operatie. Mi se face rau, vomit incontinuu, ma apuca un tremurici in glas cand sunt intrebata daca sunt gata, simt cum o alta anestezie imi invadeaza corpul si incep sa plang stins. Timp de 15- 20 de minute imi curg lacrimi fine, aud tot toate intrebarile care mi se pun dar nu pot decat sa baigui cateva da-uri si nu-uri. Era 22:50 iar in momentul in care l-au scos pe Luca am simtit cum cineva cotrobaie in mine, strig ca simt si ca ma doare si incep sa plang in hohote. Cred ca am inceput sa plangem amandoi in acelasi timp, el de suferinta caci se chinuise sa iasa dar nu avea cum, eu de durere si de emotie. Trecusera aproape 20 de ore de travaliu si totul se terminase. Nu m-am oprit din plans timp de 10 minute, nu puteam sa articulez nimic, spuneam doar ca am simtit si ca ma doare. Insa toata durerea a disparut in momentul in care mi l-au adus pe Luca sa il vad si sa il pup. Era mic, cu fata incretita, urla din toti rarunchii iar cand l-am strigat pe nume si l-am pupat pe obraji a incetat, s-a luminat la fata si mi-a servit cea mai frumoasa privire mirata pe care am vazut-o pana atunci. Dupa care mi l-au luat si nu l-am mai vazut decat dupa 10 ore, a doua zi. Dupa alte cateva minute am fost dusa la terapie intensiva unde mare mi-a fost mirarea sa ii vad pe sot si pe socrii mei, nu stiu cum au intrat, cert e ca m-am bucurat sa ii vad si sa constat ca nu sunt singura deloc. Sotul era fericit ca il vazuse deja pe Luca, iar eu ii tot repetam rusinata ca am plans in timpul operatiei si ca mi-e rusine de mine.
Nu stiu ce-a fost in capul meu in noaptea aceea, dar dupa atatea ore de chin trebuia sa ma eliberez cumva si probabil ca hormonii abia atunci se eliberasera, pesemne ca de aici si plansul incontrolabil. Oricum, eram fericita ca il nascusem pe Luca, un copil sanatos si frumos, ca eu eram bine in ciuda planului rasturnat si ca in curand il voi recupera si il voi duce acasa unde vom fi in sfarsit 3. Noaptea a fost lunga, am reusit sa atipesc cateva ore dar nu prea reuseam sa adorm profund din cauza adrenalinei.
Greul trecusem, imi ziceam, de acu incepe frumosul. Si cam asa a fost, doar ca nu stiam ca frumosul asta trebuie si el cucerit cu alte sacrificii si dureri despre care voi scrie separat in povestea primelor 5 zile in 3.